Aproape douăş’unu şi tot n-ajung la raftu’ de sus..

Asta cam aşa e. Partea tristă e că nu ajung nici măcar cu scaun.

Acum puţin timp am fost întrebată dacă mai am blog, dacă mai scriu. Răspunsul a fost ‘da’ pentru ambele întrebări: da, mai am blog şi da, mai scriu dar nu am mai scris de mult pentru blogu’ ăsta.

Aşa că iată-mă, la aproape 2 ani de la ultimul post făcându-l să devină penultim.

Pe scurt, ultimii 2 ani:

* sunt studentă de cam 1 an juma’,  bucurându-mă de fiecare amărât de moment  departe de casă( asta nu-i chiar aşa. Uneori n-am bani.);

*am ajuns să apreciez mâncarea gătită mai mult decât o hârtie igienică soft, uşoară pentru poponeţ;

*am ‘explorat’ diversitatea chefurilor timişorene (de la lăutari, mândrele manele la breakbeat,neurofunk,darkstep şi, ofc, chefurile din cămine care includ melodii din fiecare tip de mai sus);

*am mâncat pufuleţi de foame (that’s right. Mămăliga cu salivă e mai bună decât nimic);

*am cunoscut prea multe persoane => am decis să renunţ la încercarea de a mai reţine nume;

*m-am reapucat să fac poze(şi cu asta mă mândresc);

*am regăsit cunoştinţe vechi + mi`am găsit rude demult îndepărtate.

Mai sunt de zis, dar îs prea multe. Să zicem că mutarea mea în Timişoara nu e tocmai cum mi-am imaginat-o acum 3-4 ani. E mult mai..ciudată şi frumoasă.

 

Acum chiar nu ştiu dacă cineva mai urmăreşte blogul ăsta. Nu ştiu dacă a aşteptat cineva să scriu iar aici sau dacă mai interesează ce scriu. Dar mie nu-mi pasă. Am să scriu. Cineva tot o să ajungă să citească, nu?